Creanță istorică vs. creanță curentă în contextul insolvenței și al contractului de leasing financiar – conceptualizare categorială și diferențe de regim juridic

Rezumat: În procedura insolvenței, conceptul de creanță are o conotație specifică, desemnând îndrituirea creditorului de a pretinde debitorului plata unei sume de bani. În funcție de momentul nașterii sale, creanța poate fi istorică sau curentă. Creanța istorică datează dinainte de momentul deschiderii procedurii insolvenței, pe când cea curentă din perioada insolvenței. Contractul de leasing financiar încheiat anterior deschiderii procedurii insolvenței și menținut de practicianul în insolvență poate genera atât creanțe istorice, cât și creanțe curente. Soluția pronunțată de practicianul în insolvență sau omisiunea acestuia de a soluționa o cerere de înscriere la masa credală a unei creanțe istorice se cenzurează prin intermediul contestației formulate împotriva tabelului preliminar de creanțe. În schimb, refuzul practicianului în insolvență de a plăti o creanță curentă sau omisiunea acestuia de a soluționa o cerere de plată a unei creanțe curente poate face obiectul contestației îndreptate împotriva măsurilor practicianului.

Cuvinte cheie: creanță istorică, creanță curentă, leasing financiar, tabel preliminar de creanțe, cerere de plată, contestație

1. Prolegomene.

a) Creanța în procedura insolvenței.

Întreaga procedură a insolvenței, moderată normativ de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă (Codul insolvenței)[1] gravitează în jurul conceptului de creanță ce constituie cheia de boltă a edificiului intereselor creditorilor participanți la procedură.

Literatura juridică dedicată dreptului substanțial civil definește dreptul de creanță (ius ad personam) ca fiind „dreptul patrimonial în temeiul căruia subiectul activ, denumit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, denumit debitor, să dea, să facă sau să nu facă o anumită prestație la care acesta din urmă ar fi fost îndreptățit în absența angajamentului său juridic”[2].

Dreptul de creanță are, deci, un corelativ obligațional ce poate compărea într-o alternanță trihotomică: a da, a face sau a nu face ceva. Într-un raport juridic de drept substanțial civil, creanța poate fi relaționată cu oricare dintre cele trei variante ale corelativului obligațional.

În schimb, în procedura insolvenței, creanța, fie civilă, fie fiscală, se asociază doar cu una dintre cele trei expresii particulare ale corelativului obligațional, respectiv cu obligația de a face, mai exact cu obligația de a plăti o sumă de bani[3].

Concluzia se sprijină pe autonomia conceptuală incidentă în materia insolvenței și derivată normativ din prevederile art. 5 din Codul insolvenței în cadrul cărora, la pct. 14-22, sunt definite diverse creanțe și diverși creditori, definiții din care se deduce că, în accepțiunea legii, creanța este indisolubil legată de plata unei sume de bani, având astfel ca obiect îndrituirea de a pretinde și de a încasa o sumă de bani.

De altfel, concluzia se desprinde, neechivoc, și din prevederile art. 5, pct. 72 din Legea nr. 85/2014, ce asociază creanța aptă să justifice deschiderea procedurii insolvenței cu dreptul de a încasa o sumă de bani cel puțin egală cu 50.000 lei.

Prin urmare, în procedura insolvenței dreptul de creanță se identifică cu dreptul de a încasa o sumă de bani.

O situație aparte în procedura insolvenței o reprezintă creanțele rezultând din contractul de leasing financiar, cu deosebire în situația în care contractul încheiat anterior deschiderii procedurii a fost menținut de către practicianul în insolvență și ulterior acestui moment, urmând ca în prezentul studiu să analizăm regimul juridic al acestor creanțe.

b) Despre leasingul financiar și efectele sale obligaționale în patrimoniul locatarului.

Operațiunea de leasing este definită de art. 1, alin. (1), teza I din Ordonanţa nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing ca fiind convenția „prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale”.

Leasingul financiar se caracterizează și, concomitent, se distinge în mod peremptoriu de leasingul operațional prin aceea că locatarului i se conferă un drept de opțiune, ca drept potestativ, respectiv puterea de a opta ca, la finalul perioadei de leasing, să achiziționeze bunul ce constituie obiectul derivat al contractului[4].

Leasingul financiar apare ca fiind o locațiune încheiată cu scop final achizitiv, unde causa proxima o reprezintă dobândirea folosinței bunului, iar causa remota, dobândirea proprietății asupra acestuia.

Conținutul raportului obligațional de leasing financiar stă sub stindardul principiului libertății de voință al părților, însă are și o componentă prestabilită de art. 6, alin. (1) și (2) și de art. 9 și 10 din O.G. nr. 51/1997.

Dintre obligațiile generate de încheierea unui contract de leasing financiar, prezintă relevanță în procedura insolvenței și în contextul prezentei analize cele stabilite de art. 10 din O.G. nr. 51/1997 care incumbă locatarului/utilizatorului.

Configurația acestor obligații relevă ideea că locatarul își asumă față de locator, în primul rând, obligații de a plăti acestuia sume de bani (rate de leasing, penalități de întârziere). În al doilea rând, locatarul își asumă și obligații de a plăti sume de bani unor terțe persoane (taxe, impozite, asigurări etc.) ori obligații de a face față de locator (exempli gratia, de a întreține bunul), obligații ce, odată neexecutate, se convertesc, în definitiv, tot în obligații de plată a unor sume de bani locatorului ca urmare a angajării răspunderii civile contractuale a locatarului.

Cu alte cuvinte, leasingul financiar generează în patrimoniul locatarului, atât nemijlocit, cât și mediat, prin recursul la răspunderea civilă contractuală, obligații de plată a unor sume de bani locatorului care, în mod corelativ, dobândește drepturi de creanță ce pot justifica, consecutiv, fie deschiderea procedurii insolvenței împotriva locatarului, fie participarea locatorului într-o procedură a insolvenței deja deschisă față de locatar.

Cu titlul unei concluzii preliminare, reținem că, în procedura insolvenței, locatorul poate pretinde locatarului plata mai multor sume de bani derivate din neexecutarea, totală sau parțială, și/sau neconformă de către locatar a obligațiilor derivate dintr-un contract de leasing financiar.

c) Contextualizarea ipotezei supuse dezbaterii.

Așa cum am reținut anterior, în materia insolvenței dreptul de creanță se confundă cu prerogativa titularului de a pretinde debitorului să plătească o sumă de bani.

Pe de altă parte, am constatat că, urmare a încheierii unui contract de leasing financiar, locatarul este expus obligației de a plăti locatorului anumite sume de bani, expunere realizată convențional pe cale directă, prin asumarea unor obligații având chiar acest obiect, fie survenită pe calea indirectă a răspunderii contractuale, ca urmare a neexecutării obligațiilor de către locatar, cu consecința convertirii obiectului inițial al acestor obligații în obligații de plată a unor sume de bani.

Premisă factuală și, deci, minoră a prezentei analize o constituie încheierea unui contract de leasing financiar în amonte față de momentul deschiderii procedurii insolvenței împotriva locatarului.

Premisa juridică, majoră a dezbaterii constă în modalitatea de interpretare a prevederilor art. 102, alin. (4) și (6), art. 105, alin. (4) din Legea 85/2014 în corelație cu dispozițiile art. 123, alin. (12) din aceeași lege.

În concret, observăm că art. 102, alin. (4) din Codul insolvenței prevede înscrierea la masa credală[5] a creanțelor nescadente, deci a acelora care s-au născut înainte de deschiderea procedurii insolvență, însă în privința cărora termenul suspensiv nu s-a împlinit încă.

Pe de altă parte, art. 102, alin. (6) din Cod optează pentru neînscrierea la masa credală a creanțelor născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare ori a falimentului, creanțe ce vor fi plătite conform documentelor din care rezultă.

O a treia regulă se degajă din prevederile art. 105, alin. (4) din Cod, conform cărora sunt excluse din perimetrul creanțelor susceptibile de înscriere în tabelul preliminar de creanțe acele creanțe curente generate de un contract de leasing financiar menținut ulterior deschiderii procedurii insolvenței.

Concomitent, art. 123, alin. (12) din Codul insolvenței, derogând de la regula instituită de alin. (1) al aceluiași articol, consideră contractul de leasing financiar ca fiind denunțat dacă, în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii insolvenței locatarului, finanțatorul nu își exprimă, expres, acordul pentru menținerea contractului.

Aceste dispoziții normative pot constitui, astfel, avatarul juridic al următoarei situații factuale: ipoteza în care, în temeiul unui contract de leasing, locatarul a acumulat datorii față de locator atât anterior deschiderii procedurii insolvenței, cât și ulterior în economia unui contract menținut de către finanțator ca urmare a exprimării de către acesta a unui acord expres în acest sens, conform art. 123, alin. (12) din Codul insolvenței.

În esență, ne interesează problema calificării juridice a creanțelor derivate dintr-un contract de leasing financiar ce îndrituiesc pe locatorul-creditor să participe la procedura insolvenței locatarului-debitor, problemă care, odată soluționată, dictează și modalitatea de contestare a soluțiilor pronunțate de către practicianul în insolvență asupra pretențiilor întemeiate pe aceste creanțe și, consecutiv, modalitatea de plată a acestora.

---

Citeste mai mult